Hematologia

Hematologia este ramura medicinei interne care se ocupă cu sângele, organele care îl produc şi bolile acestuia. Hematologia include studiul etiologiei, diagnosticării, tratării, identificării posibilelor complicaţii si profilaxiei bolilor sangvine. Medicul de laborator este cel care realizează toate testele necesare studiului sângelui.

Bolile sangvine afectează producerea sângelui şi/sau a componentelor acestuia, cum ar fi celulele sangvine (hematii, tromobocite si leucocite), hemoglobina, proteine sangvine(ex. albumine, globuline, TGP, TGO, factori ai coagulării, imunoglobuline, anticorpi, transferina, ceruloplasmina, etc), mecanismele coagularii, etc.
Cuvântul hema vine din grecescul aima ce înseamnă sânge iar -ologie înseamnă studiu al.
Hematologi, Medici de laborator, Anatomopatologi
Medicii specializaţi în hematologie sunt cunoscuţi ca hematologi. Munca lor de rutină include îngrijirea şi tratamentul pacienţilor cu boli hematologice. Medicii care lucreză în laboratoare sunt cunoscuţi ca medici de laborator. Anatomopatologii sunt cei responsabili de vizualizarea sub microscop a frotiurilor de ţesut hematopoietic ( din măduva osoasă / măduva roşie din oasele late - stern, coxal, etc ). Există boli sangvine (ex. leucemie, limfom Hodgkin, mielom multiplu ) ce necesită o strânsă colaborare între hematolog si oncolog.
Teste uzuale de hematologie
- numărul hematiilor.
- numărul leucocitelor, împărţite în:
Granulocite: Polimorfonucleare neutrofile ( PMN sau
Neutrocite), Eozinocite, Bazocite.
Agranulocite: Limfocite, Monocite.
- numărul trombocitelor
- valoarea hemoglobinei
- valoarea hematocritului
- viteza de sedimentare a hematiilor
- indicii eritrocitari:
VEM (volumul eritrocitar mediu)
HEM (hemoglobina eritrocitară medie)
CHEM (concentraţia eritrocitară medie)
- timpi de coagulare:
timp de sângerare
timp de coagulare
timp de protrombină
timp parţial de tromboplastină

etc.

Hematologia ca ştiinţă medicală de bază
Sânge:Sânge venos, Puncţia venoasă, Hematopoieză, Teste sangvine,
Sânge cardiac
Hematii:Eritropoieză,Eritropoietină,Metabolismului fierului,Hemoglobină,Glicoliză,Glucoz-6-fosfat dehidrogenază
Sistem reticuloendotelial: Maduvă osoasă,Splină,Ficat
Sistem limfatic
Transfuzie sangvină: Plasmă sangvină,Centru transfuzii sânge,Donatori de sânge,Grupe sangvine
Hemostază: Coagulare,Vitamina K
Sistemul complement: Imunoglobuline
Sângele

Sângele (latină sanguis, greaca veche: αἷμα, haima) este un ţesut special sub formă lichidă care, prin intermediul aparatului circulator, alcătuit din inimă şi vasele sanguine, transportă nutrienţii şi oxigenul la nivelul ţesuturilor corpului, de unde preia bioxidul de carbon şi produşii de catabolism tisular, transportându-i la nivelul organelor de eliminare. În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se numeşte hematologie.
Sângele este alcătuit din plasma sanguină în care plutesc o serie de celulule specifice sângelui.
Circulaţia sângelui este asigurată în primul rând prin contracţiile muşchiului cardiac, ajutat de valvulele venoase în combinaţie cu contracţiile muşchilor scheletici.
În general vasele de sânge bogate în oxigen care pornind de la inimă şi irigă ţesuturile se numesc artere iar cele care sosesc la inimă şi transportă produsele de catabolism de la ţesuturi încărcate cu bioxid de carbon se numesc vene.
Sistemul vascular conţine la om ca. 70 - 80 ml de sânge pe kilogram, deci la o greutate corporală normală a unui om de 70-80 kg va fi cca. 5 - 6 litri de sânge, bărbaţii au ca. cu 1 litru mai mult sânge ca femeile.

Evoluţie
Fiecare celulă pentru a supravieţui este nevoită să recurgă la o serie de schimburi de substanţe cu mediul în care se află.
Prin procesele de evoluţie apar organismele pluricelulare, prin această formă nu toate celulele au contact direct cu mediul înconjurător, ci indirect prin proces mai îndelungat prin procesul de difuziune dintre celule.
La nevertebratele cele mai inferioare (spongieri, unele celenterate) prevăzute cu sistem gastrovascular, o parte din mediul extern pătrunde în acest sistem şi îndeplineşste temporar rolul sângelui. Acest lichid care nu se deosebeşte prea mult de apa exterioară, mediul în care trăieşte animalul, poartă denumirea de hidrolimfă. Între hidrolimfă şi celulele corpului au loc schimburi de substanţe, cedarea oxigenului spre celule şi preluarea CO2 şi a altor produşi metabolici, hidrolimfa îndeplinind în felul acesta funcţia respiratorie, de hrănire şi de epurare a organismului. Într-un stadiu mai evoluat, odată cu apariţia cavităţii celomice, hidrolimfa devine hemolimfă, un lichid incolor sau uşor albăstrui (la crustacee, insecte, moluşte) sau roşu (unii viermi). Hemolimfa are o compoziţie proprie, diferită de cea a mediului externm cu care nu mai vine în contact direct. Hemolimfa conţine o cantitate mai mică de apă, iar cantitatea de substanţe minerale şi organice sporeşte, la care se mai adaugă anumite tipuri de celule şi substanţe pigmentare, cu o afinitate mai mare pentru oxigen, accentuând astfel funcţia respiratorie a acestui lichid circulatoriu. Hemolimfa circulă într-un sistem circulator lacunar deschis, venind direct în contact cu celulele corpului.
Dezavantajul acestui sistem o circulaţie mai înceată, la insecte oxigenarea hemolimfei se produce prin orificii de pe laturile toracoabdomenului numite trahee.
Are loc mai apoi transformarea sistemului circulator lacunar într-un sistem circulator închis, ceea ce face ca lichidul care circulă prin el să devină cu o structură tot mai complexă, iar funcţiile şi posibilităţile de menţinere a compoziţiei sale cresc. La animalele vertebrate este un sistem circulator închis, lichidul de circulaţie fiind numit sânge.Deoarece sistemul circulator este închis, sângele nu mai vine în contact direct cu celulele diferitor ţesuturi, aşa cum are loc în cazul hemolimfei. Schimbul diferitor substanţe se face prin intermediul lichidului extracelular (plasma interstiţială). Acest lichid este drenat din spaţiile intercelularede sistemul limfatic şi devine limfă.

Compoziţia şi volumul sanguin
Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanţă fundamentală interstiţială, plasma, în care se găsesc elementele figurate. Raportul dintre volumul plasmei şi cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul hematocritului. În practică, termenul e hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre volumul elementelor figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului este de 46/54 (sau 46%). Determinarea se face cu sânge recoltat dimineaţa, pe nemâncate, acesta fiind centrifugat la 3000 turaţii pe minut. Elementele figurate, având o densitate mai mare, sedimentează în porţiunea inferioară a eprubetei gradate, hematocritul cititndu-se direct. Creşterea numărului hematiilor pe unitate de volum se numeşte hemoconcentraţie, iar scpderea - hemodiluţie. În poliglobuluii hematocritul poate ajunge şi la valori de 70-75%, iar în anemii la 10-15%.
La om volumul sanguin constituie circa 8% din greutatea corpului. La o greutate medie de 70 kg, cantitatea de sânge este de 5 l. La mamifere cantitatea de sînge este proporţional mai mare decât la celelalte vertebrate.
Nu tot sângele aflat în organism circulă activ în sistemul vascular, o parte găsindu-se sub formă de rezervă în organele cu structură diverticulară (splină, unele vase abdominale, plexul subpapilar tegumentar). Starea fiziologică şi activitatea diferitelor sisteme funcţionale modifică raportul dintre cantitatea sângelui circulant ţi cel stagnant. În timp de repaus la om, sângele circulant este repartizat astfel: 40% în sistemul muscular, 30% în sistemul nervos, renal suprarenal şi tiroidian, 20% în organele abdominale şi 10% în sistemul coronarian. În efortul fizic, debitul circulatoriu creşte mult în muşchi, plămâni, rinichi, creier şi în vasele coronare. În acest caz este antrenat sângele din organele de rezervă, precum şi din organele care se găsesc în activitate scăzută.
Cantitatea totală de sânge scade în cay de inaniţie, anemii, hemoragii.
În general, volumul sângelui se menţine constant prin mecanisme compensatorii de trecere a apei din sânge în lichidul interstiţial şi invers. Astfel, dacă volumul de sânge creşte (ingestie de lichide, formare de apă metabolică), surplusul de apă trece la ţesuturi (muşchi), şi apoi se elimină prin rinichi. Dacă volumul sanguin scade, apa din spaţiile interstiţiale trece în sânge. În urma hemoragiilor, volumul plasmatic se reface mai repede decât cel al elementelor figurate. Hemoragiile bruşte sunt periculoare din cauza hipotensiunii accentuate.

Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) şi plasmă (ca. 55 %), care conţine (90 % apă), proteine, săruri minerale şi substanţe cu molecule mici ca monozaharide, hormoni, gaze dizolvate, şi substanţe nutritive (glucide, lipide, vitamine), mai conţin produse de catabolism destinate excreţiei (rinichi) ca ureee, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un amestec de lichide, gaze,substanţe solide printre care se înţeleg şi celulele.
Sângele prin conţinutul său de eritrocite (globule roşii) în comparaţie cu plasma având o vâscozitate mai mare, creşterea hematocritului influenţează pozitiv creşterea vâscozităţii sângelui, care determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea plastică a eritrocitelor sângele nu se comportă ca o suspensie ci ca emulsie
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menţinută constant, evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză.
Culoarea roşie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din eritrocite care încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.

Plasma
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge şi este formată din aproximativ 90% apă, 1% substanţe anorganice (săruri minerale care conţin ioni dintre care mai importanţi sunt cei de sodiu Na, clor, Cl, potasiu, K, magneziu, Mg, fosfor, P şi calciu Ca) şi aproximativ 9% substanţe organice (proteine, glucide, lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 şi 80 g/litru ca. 8 % din volumul plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca şi α1-, α2-, β- şi γglobuline. Proteinele din plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în apărarea organismului prin sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui rolul de tampon în menţinerea unui pH constant şi menţinerea constantă a presiunii osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conţine factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta se obţine prin centrifugarea sângelui după coagulare.
Serul conţine 91 % apă, factori de creştere care nu sunt prezenţi în plasmă, 7 % proteine, restul sunt electroliţi şi hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează bilirubinei.

Elemente celulare
Elementele celulare ale sângelui sunt eritrocitele, leucocitele şi trombocitele. Prezintă variaţii de număr şi formă în funcţie de specie.
Eritrocitele (numite şi globulele roşii sau hematii) au rolul de a transporta oxigenul şi bioxidul de carbon. Sunt celule anucleate, ce conţin un pigment numit hemoglobină. Aceasta este o proteină compusă dintr-o albumină numită globină şi o grupare numită hem, ce conţine fier, cu rol de fixare a oxigenului. Hemoglobina este pigmentul care determină culoarea roşie a sângelui. Unele specii de animale au alt tip de pigment sanguin, care conţine cupru şi este de culoare albastră (Octopus). Circa 1 % din eritrocitele din sângele periferic sunt reticulocite, restul fiind eritrocite mature.
Leucocitele sau globulele albe se împart în granulocite şi agranulocite. Granulocitele sunt leucocite cu nucleu granular, clasificate după culoarea protoplasmei în trei categorii: eozinofile, bazofile şi neutrofile. Au rol imunologic în imunitatea nespecifică. Agranulocitele sunt leucocite cu nucleu de formă mai simplă, negranular, şi se clasifică în monocite şi limfocite. Au rol în imunitatea specifică.
Numărul normal de globule albe variază în funcţie de vârstă, fiind mai mare la copil. Poate depăşi valorile normale ale vârstei, în caz de boală. În infecţii, în special bacteriene, numărul de leucocite de regulă creşte, dar poate să şi scadă în infecţii cu anumiţi germeni, în special virusuri, sau la persoane cu imunodeficienţe.
Trombocitele, numite şi plachete sanguine, sunt celule ale sângelui cu rol în coagulare.
Proporţia elementelor figurate (celulare) din sânge se numeşte hematocrit. Valorile normale ale hematocritului variază în funcţie de vârstă şi sex. La bărbaţi, valoarea normală a hematocritului este între 44 - 46 %, la femei între 41 - 43 %. La copii variază în funcţie de vârstă, la nou născuţi fiind de 60 %, iar la copiii până la pubertate de numai de 30 %.

Hematopoieza
Este procesul de formare a elementelor celulare sanguine la nivelul măduvei osoase, din celulele sistemului reticulo-endotelial (celule de tip embrionar) care prin procesul de maturare se pot transforma în oricare celulă specializată din organism.
Hematopoieza are mai multe forme ca de exemplu eritropoeza formarea eritrocitelor, această maturare a eritrocitelor tinere se produce prin acţiunea hormonului eritropoetină în ficat şi rinichi.
Un rol important în eritropoeză îl joacă fierul, cobalamina (vitamina B12) şi acidul folic (vitamina F), o scădere a concentraţiei sanguine în oxigen stimulează accelerarea eritropoezei cu producerea hormonilor necesari.
Aşa numitul cimitir al eritrocitelor este splina şi celulele Kupffer din ficat, viaţa unei eritrocite durează 120 de zile, după moartea eritrocitelor, hemoglobina suferă un proces de descompunere cu mai multe etape: bilirubină, urobilină, stercobilină acestea se elimină prin urină şi fecale.

http://www.inimacopiilor.ro

www.desprealcool.ro

DespreAlcool.ro

Postări populare

A apărut o eroare în acest obiect gadget
 

Green Tis Template by Totul despre Blogger